Povestea Amaliei. Munca în domeniul protecției refugiaților.

Este o poveste care arată importanța perseverenței și a luptei pentru drepturile și siguranța oamenilor.

Dragă Amalia, îți mulțumim mult pentru că ai acceptat să ne acorzi acest interviu. Spuneai că ai emoții. Ce fel de emoții sunt?

De obicei, eu sunt cea care pune întreabări beneficiarilor, dar e bine, facem un joc de rol acum.

Ca să lăsăm lucrurile să meargă de la sine, cum au mers lucrurile pentru tine, Amalia? Cum şi când te-ai angajat în această muncă? Poveștește-ne, te rog, uită-te un pic în spate.

A trecut ceva timp. În octombrie 2014 am avut interviul cu domnul Niculae Cârcu și mă bucur din suflet că mi-a dat această oportunitate să lucrez la CNRR. La început, da, am avut emoții și îmi făceam griji că poate nu o să fac față sau că o să fie dificil, dar uite, după 9 ani, încă sunt aici, vreau să rămân și sper să avem proiecte cât mai lungi pe viitor. Nu mă văd făcând altceva și este o muncă care îmi place extreme de mult și care mă reprezintă și face parte din mine. Poate n-am avut ocazia până acum să îi mulțumesc față în față domnului Cârcu, dar, da, mi-ar plăcea să îi mulțumesc mult pentru șansa asta, pentru că te schimbă ca şi om.  

Nu este doar un job, ci ai ocazia în fiecare zi să cunoști oameni diferiți, cu povesti de viață și probleme diferite, marcați de război sau alte motive de persecuție, și care au fost nevoiți să-și părăsească poate pentru totdeauna țara de origine. Nu cred că este ușor să te arunci în necunoscut în speranța  că vei găsi un loc în care să poți trăi în siguranță. Este cu atât mai dificil când nu cunoști limba țării respective, uneori nici măcar o limbă de circulație internațională, legislația sau cultura.

Tocmai de aceea mi se pare foarte frumos și nu m-aș vedea făcând altceva, pentru că nu cred că există un alt loc de genul acesta, în care să cunoști oameni cu origini și culturi diferite. Întotdeauna am fost fascinată de diversitatea culturală și în toți acești ani și-a pus amprenta asupra mea și mă bucur că și acum, după 9 ani, continui să fiu surprinsă în fiecare zi să aflu povești noi, să fiu în situații noi în care să ma gândesc cum să fac față, ce ar trebui să îmbunătățesc, cum pot să-i ajuți mai mult pe ceilalţi. Și aceasta este o provocare continuă pe care nu o găsești în altă parte.

Îți place provocarea, deci?

Îmi place și provocarea, și îmi place să cunosc și oameni. Îmi place să ascult povești chiar dacă unele sunt triste sau dureroase, îmi place să fiu alături de ei și să-i ajut să găsească soluțiile legale pentru a începe o viață nouă în România. Mi se pare că așa ne schimbăm unii pe alții. Schimbările pozitive în comunitate încep adesea prin implicarea și sprijinul direct pe care oamenii îl oferă unii altora. Adică, pe lângă partea de informare și consiliere juridică legată de procedura de azil, de documente, cel mai frumos lucru mi se pare faptul că interacționezi cu oamenii și că lasă urme în sufletul tău și tu în al lor.

Dacă am vorbit de urme, care sunt urmele lăsate cel mai pregnant?

Sunt foarte multe povești adunate în toți acești ani. Mulți oameni extraordinari pe care am avut ocazia să-i cunosc. Unii n-au stat foarte mult și poate nu am avut timp să creăm o legătură foarte apropiată, dar au fost și cazuri în care, după ani de zile, păstrăm legătura. Este o perspectivă frumoasă asupra continuității vieții și asupra impactului pe care îl avem unii asupra altora în diferite etape.

Mi-am amintit acum de un băiat din Siria, de exemplu, care a fost în anul 2015 în centrul IGI. Soția lui împreună cu familia ei erau în UK de câțiva ani, aveau o formă de protecție internațională acolo și noi am început demersurile legale pentru procedura de reunificare a familiei conform regulamentului  Dublin, doar că este o procedura care durează  destul de mult, este anevoioasă și a durat cam 8-9 luni până a avut loc efectiv transferul.

La început nu se descurca foarte bine în limba engleză, comunicam mai greu, dar stând mai mult în centru, am ajuns cumva să ne înțelegem. A început să ȋnvețe mai bine limba şi și-a găsit un loc de muncă. Venea la noi ori de câte ori avea momente dificile în care îi venea să renunțe și să fugă mai departe, iar noi eram acolo lângă el și încercam să-l convingem să stea, să aibă răbdare, să aștepte.

Cu toții ne-am bucurat în momentul ȋn care a fost tranferat ȋn UK, dar ce m-a impresionat extrem de mult a fost atunci cȃnd mi-a trimis un filmuleț în care era surprins momentul revederii cu soția lui în aeroport. Încă păstrez filmuleţul și de fiecare dată când mă uit la el și eu și colegele mele, ne dau lacrimile pentru că era cumva, “băiatul nostru” și eram așa de fericite pentru el când l-am văzut pe aeroport cu flori alergȃnd spre soția lui și ȋmbrățisȃnd-o, apoi restul familiei care ȋl așteptau și se bucurau că se revăd dupa atȃta timp, iar pe fundal era o melodie ȋn limba arabă de dragoste și părea un moment desprins dintr-un film.

Acestea sunt momentele care îți dau satisfacție când vezi că n-ai muncit degeaba și că ai avut un impact în viața unui om. Și ce mi-a plăcut mai mult a fost faptul că în momentul în care soția a născut primul băiețel, m-a sunat de la spital pentru a ȋmpărtăși acest moment important din viața lor. Acum are un al doilea copil și sunt o familie frumoasă. De fiecare dată cȃnd vorbeam cu el și soția lui îmi  spuneau că dacă o să ajung vreodată în UK să-i vizitez, că eu sunt pentru ei ca și a doua familie. În astfel de conexiuni pe termen lung, este posibil să observi cum oamenii cresc, se dezvoltă și depășesc diverse provocări. Acestea sunt momentele care te fac să mergi mai departe chiar dacă întâmpini și greutăți. E multă muncă, dar sunt părțile astea care chiar îți dau satisfacții.

Ce povești îți amintești acum după aproape 9 ani? Câte povești pe an ai, Amalia?

Sunt multe și am putea povesti o zi intreagă. De exemplu, acum am ȋn asistență o familie din Afganistan, un caz mai complex. Anul trecut, un minor din Afganistan, neȋnsoțit, a fost victima unui accident când a încercat să intre în România alături de alți migranți afgani. Mașina ȋn care se aflau s-a răsturnat și din păcate 2 au decedat și 10 au fost răniți. Băiatul a ajuns în spital, acum este paralizat cu trahiotomie. Vreau să-i mai mulțumesc unui băiat extraordinar care l-a ajutat și pe el și pe alți băieți din Afganistan cu situații dificile, Calum, care a avut grijă și are grijă în continuare de el și acum și de familia lui.

Am fost alături de el pe parcursul procedurii de azil ȋn faza administrativă, l-am asistat și  la interviu pentru determinarea unei forme de protecție internatională. Din fericire i s-a acordat statut de refugiat, după care am început procedura de reunificare cu părinții. Avea și părinții și trei surori minore în Afganistan, dar, din păcate a trebuit să lucrăm pe etape, pentru că legislația permite doar reunificarea minorului cu părinții.

Am început procedura de reunificare pentru părinți care a fost aprobată de către IGI, iar următorul pas era obținerea vizei de la ambasada României din Pakistan, pentru ca nu avem ambasada în Afganistan. Una dintre probleme era faptul ca mama nu avea document de călătorie și ȋn contextual actual din Afganistan era extrem de complicat de obținut, prin urmare a fost nevoită să meargă ilegal din Afganistan în Pakistan. Au reușit să ajungă ambii părinți ȋn Pakistan și să se prezinte la Ambasada Romȃniei unde li s-au emis vizele pentru a veni în Romȃnia. După care ne-am lovit de un alt obstacol din cauza faptului că mama intrase ilegal în Pakistan și putea avea probleme cu autoritățile pakistaneze pe aeroport la ȋmbarcare. După multe telefoane și căutări am descoperit datele de contact ale celor de la IOM Pakistan care se ocupau și de aceste situații și care au fost foarte deschiși și ne-au oferit sprijin pentru a rezolva partea de documente pentru a putea iesi legal din Pakistan și i-au însoțit în aeroport fiind în contact permanent cu ei și cu mine.

După ce au ajuns părinții în România și au primit o formă de protecție internațională, am început procedura de reunificare pentru cele trei surori minore din Afganistan. Cererea de reunificare a fost aprobată de către IGI, apoi urma ca acestea să se prezinte la Ambasada României din Pakistan. Fiind minore neînsoțite de trei, cinci și șapte ani, a fost destul de dificil să plece din Afganistan și au plecat alături de bunică în Pakistan. S-au prezentat la Ambasadă pentru a obține vizele după care din nou i-am contactat pe cei de la IOM Pakistan pentru sprijin. Au fost apoi probleme cu compania aeriană, fiind minore neȋnsoțite, trebuiau făcute foarte multe declarații din partea parinților. Au fost aproape 2 luni în care au fost obstacole după obstacole.

După două luni, când, în sfârșit, au ajuns în aeroportul din Otopeni și mi-au trimis poză părinții că sunt aici, a fost un moment de ușurare și bucurie că, în sfârșit, s-a întâmplat minunea și au ajuns în România. Toată procedura de cȃnd am aplicat pentru reunificarea părinților și pȃnă au ajuns și fetițele durat aproape 1 an de zile, dar din fericire e cu happy end și acum sunt toți împreună, sunt în siguranță și au șansa la o nouă viață.

Din ce țări sunt oamenii pe care-i asiști?

Au fost din foarte multe țări. Avem, în principal din Siria, care au venit mai ales în perioada 2015-2016, dar și în prezent. După aceasta a urmat perioada în care au venit într-un val destul de mare din Irak. Acum sunt mulți din Pakistan, Bangladesh, India, Sri Lanka, Nepal. De când s-a înrăutățit situația în Sudan, au început să vină și de acolo. Am avut din Somalia, din Eritrea, Iran, Afganistan, inclusiv Armenia.

Dacă ai face o estimare, câți oameni ai asistat în acești ani, Amalia?

Cred că au fost peste o mie de oameni asistați individual, dar ca și grupuri, mult mai mulți, pentru că au trecut mii de solicitanți prin centrul de cazare și proceduri din Timișoara în fiecare an.

După părerea ta, ce au toți aceşti oameni în comun? E ceva care îi unește?

În primul rând, nimeni nu pleacă de bine din țara de origine și asta mi se pare foarte important să înțelegem, că oamenii sunt de cele mai multe ori forţați să-şi abandoneze casele din cauza conflictelor şi a abuzurilor asupra drepturilor omului în căutarea unui loc care să le ofere protecție și în care să-și reclădească o nouă viață. Pentru că nu este ușor să-ți părăsești țara, familia, prietenii.

Ai putea să descrii un caz de minor nensoțit cuiva care nu știe nimic despre asta? De exemplu, vine cineva din Siria, este un minor nensoțit. Cum ajunge el în România?

O să-ți dau un exemplu. Au fost acum un an și ceva doi copii, o fetiță și un băiat. Nu erau frați, au venit cu unchii lor din Siria: au traversat Turcia, Grecia, ruta Balcanică. Băiețelul era destul de traumatizat și imi povestise că pe drum, la un moment dat, căzuse într-un râu, era să se înece și a ajuns la spital.

Avea traume destul de mari și era foarte supărat pe părinți, care îi promiseseră că o să meargă cu avionul, că o să ajungă în Germania și că o să fie totul frumos. Dar n-a fost deloc așa și drumul până în Romȃnia a fost extrem de complicat pentru amȃndoi. Au fost multe momente în care plângeau și erau supărați, în timp ce eu încercam să le explic care este procedura de azil sau procedura de reunificare la un nivel adaptat vȃrstei lor.

Din fericire, fetița avea rude în Germania, iar băiețelul avea rude și în Germania și în Suedia. Am început să contactez familiile, rudele, pentru ai sprijini cu demersurile legale în vederea depunerii la IGI a documentelor pentru a ȋncepe procedura de reunificare cu membrii de familie aflați ȋn Germania. Pentru băiețel a fost mai complicat pentru că inițial a fost respinsă cererea de reunificare de către autoritătile germane, după care am făcut demersuri pentru a începe procedura de reunificare cu rudele din Suedia, deci a durat aproape un an de zile până a primit un răspuns pozitiv și a fost transferat în Suedia. Au fost multe momente dificile pentru ei.

Chiar dacă acești copii erau de vârste apropiate, 11 și 12 ani, fetița era foarte matură pentru vȃrsta ei. Ne spunea că a venit ȋn Europa ca să își poată aduce familia, să o aducă pe mamă, că a venit să o salveze și sa ȋnceapă o noua viață ȋn siguranță. Era un copil de 11 ani și puteai să ai discuții cu ea ca și cu un adult. Era într-un fel frustrant și mi se părea incorect că un copil ajunge să fie atât de traumatizat și expus la atât de multe pericole pe traseu. Din fericire amȃndoi s-au reunit cu rudele lor și au ajuns în Germania și în Suedia dar, dacă te gândești la experiența pe care au avut-o pe parcurs, cred că va fi destul de dificil de gestionat pentru ei și acestea lasă urme adânci.

 Ajungând în România, ce se întâmplă cu acești minori neînsoțiți?

Acești copii au plecat din țara de origine ȋnsoțiți doar de unchii lor. Ȋn momentul ȋn care au fost depistați în apropierea frontierei unchii acestora nu au vrut să solicite azil si fiind cu ședere ilegală pe teritoriul Romȃniei conform legislației au fost duși  în centrul de custodie publică din Horia, iar minorii au fost duși la Centrul pentru Protecția Copilului. Unchii au preferat sa fie returnați în Serbia, apoi au plecat mai departe și au lăsat copiii ȋn Romȃnia. Împreună cu colega mea care este mediator cultural am mers de nenumărate ori la minori să îi consiliem și păstram legătura atât cu copii, cât și cu rudele lor. Am reușit să primim documentele de la părinți și rude ca să începem demersurile pentru procedura de reunificare cu rudele, le-am depus la IGI și i-am sprijinit pe parcursul procedurii.

Timp în care are grijă de copil cine? Statul român sau cum e?

Minorii neȋnsoțiți se află ȋn sistemul de protecție specială a copilului și sunt cazați ȋn centrele DGASPC. Este mai dificil, pentru că nu există centre specializate pentru minorii neȋnsoțiți străini, unde să aibe parte de un mediator cultural, de un translator. E mai greu și pentru personal, neștiind limba, să se înțeleagă cu ei și pentru copii să interacționeze cu cei de acolo. Pe lângă traumele pe care le lasă drumul din țara de origine, partea aceasta de bariere lingvistice și culturale adaugă noi bariere.

Ai ținut cumva legătura cu cineva care este deja trecut de 18 ani acum?

Am avut o experiență foarte frumoasă cu un beneficiar din Afganistan care a fost solicitant de azil în perioada 2015-2016 în Timișoara și era minor neȋnsoțit, avea în jur de 15 ani. Avȃnd un unchi în Norvegia am procedat la fel, și anume, am contactat familia și rudele pentru a ne trimite documentele necesare pentru a-l sprijini să le depuna la IGI pentru a începe procedura de reunificare cu unchiul său.

A durat destul de mult până a primit răspunsul din partea autorităților. Îmi amintesc cum venea de multe ori în birou și plângea și spunea că nu mai rezistă și că nu mai poate. Era și mai dificil pentru că nu vorbea limba engleză și atunci apelam la un translator sau la un alt solicitant care ne putea ajuta cu traducerea.

Anul trecut am avut ocazia să merg la un training în Oslo, în Norvegia. Fiind încă prieteni pe Facebook, i-am scris și am avut ocazia să ne vedem la o cafea. Acum este adult, are 24 de ani. A finalizat studiile, lucrează, este bine, este integrat și chiar m-am bucurat că și-a amintit de mine și că ne-am văzut și am putut  să descoperă cum au evoluat lucrurile pentru el.

E un sentiment cu adevărat special să vezi cum oamenii pe care i-ai cunoscut mai demult au crescut și au atins succesul.

Despre ce alte cazuri poți să ne mai povestești?

Ar mai fi un caz care îmi este foarte apropiat de suflet. Este vorba despre un beneficiar din Sudan care s-a chinuit trei ani în România până a primit o formă de protecție internațională. A fost respins inițial în faza administrativă  de către imigrări, apoi am contestat hotararea și a fost respins și de instanță. Între timp s-a înrăutățit situația din Sudan și am făcut o cerere de acces la o nouă procedură de azil, dar a fost respinsă, după care am contestat și am mers din nou în instanță și într-un final i s-a acordat statut de refugiat. Am aplicat la IGI pentru reunificarea familiei, iar cererea a fost aprobată și a reusit să ȋși aducă în sfârșit soția și băiețelul în Romȃnia. Mi s-a părut emoționant faptul că el nu și-a văzut niciodată băiețelul fiindcă soția lui era însărcinată în momentul în care el a plecat din Sudan și în momentul în care au ajuns în România a fost pentru prima oară când și-a ținut în brațe fiul.

Am fost fericită când au venit la birou și am avut ocazia să-i cunosc și personal pe soția și fiul său și să văd cum s-a schimbat total la față, că este fericit, senin și că după mai bine de 3 ani de zile sunt din nou împreună. Este cu adevărat înspirator că în ciuda tuturor obstacolelor și respingerilor inițiale, familia a reușit să se reunească în cele din urmă.

Este o poveste care arată importanța perseverenței și a luptei pentru drepturile și siguranța oamenilor.

Sunt foarte importante aceste momente în care simți că ai avut un impact semnificativ asupra vieților acestor oameni și că ai contribuit la crearea unui nou început pentru ei.

În cazul ăsta, de exemplu, este minunat că procesul legal și eforturile depuse au dus la reunificarea unei familii și la acordarea statutului de refugiat. 

E un reminder puternic că fiecare contribuție, indiferent cât de mică pare, poate face o diferență semnificativă în viețile oamenilor. Și da, este un sentiment extraordinar să știi că ai fost parte din această călătorie și că ai avut un impact pozitiv asupra vieților lor. 

Oricum, fiecare caz e unic și vine cu propriile provocări și succese.

Dacă te uiți în retrospectivă la cei aproape 9 ani de muncă cu refugiații, ce crezi că s-a schimbat între timp, Amalia?

Este evident că dinamica migrației și a cererilor de azil s-a schimbat semnificativ de-a lungul anilor. Când am început să lucrez ȋn centrul de cazare și proceduri era valul de solicitanți de azil din Siria, apoi valul de solicitanți de azil din Irak. Acum s-a schimbat puțin situația. Sunt foarte mulți imigranți care vin legal cu vize de munca din India, Bangladesh, Pakistan, Sri Lanka, dar care încearcă să ajungă mai departe ȋn Europa și sunt prinși la frontieră, unde ajung să solicite azil, chiar dacă sunt migranți economici. Dar avem ȋncontinuare și solicitanți de azil din Siria, Sudan, Somalia, Eritreea, Afganistan sau din alte țări în care situțiile tensionate au rămas constante și, din păcate, aceste regiuni continuă să fie afectate de conflicte, instabilitate și încălcări ale drepturilor omului.

Dacă ne gândim la ce s-a întamplat anul trecut, situația, da, s-a schimbat foarte mult cu războiul din Ucraina. Este un exemplu elocvent al modului în care conflictele dintr-o regiune pot genera valuri de migrație și pot afecta viețile oamenilor într-un mod profund.

În momentul în care un conflict are loc într-o țară vecină, impactul este simțit în mod direct și poate crea o stare de incertitudine și frică. 

În astfel de situații, sprijinul comunității și abordarea umanitară devin cruciale pentru a oferi ajutor și protecție celor afectați.

Când tu spui oamenilor din jurul tău, românilor, ce fel de muncă faci, ce zic ei, ce reacții au, ce cred ei despre toată munca ta?

Există o atmosferă general pozitivă și deschisă în comunitatea din Timișoara față de refugiați și solicitanți de azil. Probabil, experiența cu o comunitate diversă de străini de foarte mulți ani a contribuit la o mai mare înțelegere și acceptare. Este frumos să vezi că oamenii se simt bineveniți și că se integrează într-un mediu nou, ceea ce poate avea un impact semnificativ asupra stării lor emoționale și a procesului lor de adaptare.

Desigur, fiecare experiență este unică, iar excepțiile pot exista, dar faptul că majoritatea refugiaților se simt ca acasă și nu întâmpină probleme notabile este un semn încurajator. Fiecare pas mic spre înțelegere reciprocă și sprijin poate avea un impact semnificativ în viețile oamenilor și în construirea unei societăți mai armonioase.

În final, promovarea valorilor de toleranță, înțelegere și solidaritate în cadrul comunității este esențială pentru a construi o societate în care toți membrii se simt respectați și sprijiniți.

Și excepția cum arată, cine sunt cei care fac excepția?

Prejudecățile și stereotipurile, adesea perpetuate de mass-media, pot contribui la crearea unei imagini distorsionate despre grupurile culturale, inclusiv despre musulmani.

Abordarea deschisă și informațiile corecte pot juca un rol esențial în contracararea acestor prejudecăți. Consider că explicarea diferențelor culturale și religioase într-un mod deschis și prietenos poate contribui la demontarea prejudecăților. 

Povestiri personale și exemple concrete pot aduce oamenii mai aproape și pot evidenția asemănările mai degrabă decât diferențele.

Și ultima întrebare, cum ai tu grijă de tine ca să poți da și la alții? Pentru că dai mult și pare foarte ușor din ce spui tu, dar știu că nu este. Cum menții abordarea pozitivă?

Munca în domeniul protecției refugiaților m-a adus în contact direct cu realitățile dificile pe care oamenii le pot trăi și m-a schimbat foarte mult. M-a determinat să apreciez mai mult ceea ce am, să-mi dau seama cât de norocoși suntem că trăim în România și că avem parte de siguranță, de liniște. Uneori, ne pierdem în detalii mărunte și nu ne dăm seama cât de privilegiați suntem.

În momentul în care vezi câte probleme sunt în alte țări și faptul că persoanele sunt forţate să-şi abandoneze casele din cauza conflictelor  în căutarea unui loc care să le ofere siguranță, te trezești la realitate și îți dai seama că tu, de fapt, nu ai nicio problemă, că ești bine și încerci să-i ajuți la rândul tău şi pe ceilalți să fie bine.

Cred că o cheie esențială în menținerea echilibrului este să poți transforma energiile pozitive într-o sursă de susținere în momentele dificile.

Nu în ultimul rând, am colegi extraordinari care mi-au devenit prieteni, ne susținem reciproc și suntem alături unii de alții mereu. A avea colegi cu care îți place să lucrezi și cu care împărtășești momentele de bucurie poate face ca fiecare zi să fie mai plăcută.  Pe această cale aș dori să le mulțumesc și să îmi exprim recunoștința.

Această povestire face parte din colecția “Human Stories”, ce ilustrează voci ale persoanelor refugiate la noi în țară și experiențele lor unice. Interviul a avut loc în iunie 2023.